Trebuie sa ne asociem pentru ca sa ne aparam reciproc drepturile si interesele comune. Va rog vedeti intrarea urmatoare pe aceasta pagina, "ECONOMIE APLICATĂ PENTRU TINERI," pentru detalii.
Consider ca ar fi convenabil ca asociatiile sa fie centrate pe cartier, din cauza transportului dificil, si sa cuprinda aproximativ 20 de membri fiecare, deoarece acest numar este suficient pentru sustinerea unei activitati continue, si nu e prea mare pentru desfasurarea unor discutii intre toti cei implicati.
Cine este interesat este rugat sa lase comentarii.
Ideile de baza, daca am inteles corect, ar fi urmatoarele:
1. toti membrii sint egali (ceea ce inseamna ca isi controleaza cu succes alesul, si asta este cheia democratiei occidentale)
2. asociatia incearca sa rezolve unele probleme comune ale membrilor sai
3. membrii sint dispusi sa investeasca o cantitate de efort in asociatie, asteptindu-se sa fie ajutati cind vor avea nevoie
4. asociatiile trebuie sa apara de jos in sus, prin initiativa cetatenilor. Au fost incercari de motivare a aparitiei acestor asociatii "de sus in jos," dar fara succes practic.
5. cei care folosesc avantajele asociatiei si apoi refuza sa ii ajute pe ceilalti membri la nevoie sint exclusi din asociatie
27 februarie 2007
22 februarie 2007
ECONOMIE APLICATĂ PENTRU TINERI
Ne putem întreba de ce Germania, în anul 1960, la 15 ani după război, avea un nivel de dezvoltare socială, economică şi politică de invidiat, iar Romania, la 16 ani după revoluţie, încă nu s-a hotărât dacă înainte de aceasta era mai bine sau mai rău decât acum? De ce unele ţări reuşesc să se dezvolte, să-şi rezolve problemele, în timp ce altele par prinse în aceeaşi mocirlă politică, la nesfârşit? Dintre explicaţiile disponibile, mai importante par a fi două, pe care vom încerca să le prezentăm pe scurt.
A doua explicaţie, mai aplicată, este prezentată într-un studiu [2] efectuat în Italia, după război, care încearcă să explice diferenţele semnificative şi persistente între regiunile bogate din nord şi cele sărace din sud. Acest studiu ajunge la concluzia că nordul este bogat şi sudul sărac ca urmare a existenţei unor reguli specifice de conduită socială. În nord, relaţiile sociale se bazează pe încredere. Cetăţenii obişnuiesc să se asocieze pe bază de voluntariat pentru rezolvarea problemelor comune dar şi în scopul petrecerii plăcute a timpului liber sau pentru promovarea celor mai diverse iniţiative. Asociaţiile, foarte numeroase, au deseori o bază formală, având statute şi reguli clar definite. Relaţiile sociale orizontale, între egali, sunt prevalente faţă de relaţiile sociale verticale, de tip patron – client. Cetăţenii au încredere unul în altul nu pentru că ar fi naivi, ci deoarece ei se pot baza pe un intens schimb de informaţii cu concetăţenii lor şi pe reacţia acestora atunci când sunt înşelaţi de cineva. Un cetăţean care înşeală încrederea altora este exclus din cooperarea cu ceilalţi membri ai societăţii, având astfel de pierdut mai mult decât ar avea de câştigat prin înşelăciune. Teama de această pedeapsă, împreună cu beneficiile importante ale cooperării orizontale, face ca relaţiile de încredere şi susţinere reciprocă dintre cetăţenii din nord să se afle într-un echilibru social stabil. În nord, cetăţenii dau dovadă de interes în treburile publice, sunt informaţi, dezbat problemele publice cu concetăţenii lor şi colaborează cu autorităţile. În sud, cetăţenii se află într-o concurenţă acerbă pentru câştigarea favorurilor oamenilor puternici, de aceste favoruri depinzând însăşi subzistenţa lor. Relaţiile între vecini sunt bazate pe neîncredere şi pe servirea familiei proprii, prin încălcarea oricăror norme morale. Relaţiile verticale, de tip patron – client, sunt prevalente. Această structură socială este descrisă în literatura de specialitate prin conceptul de "familism amoral". Patronii duc deseori o politică de dezbinare a cetăţenilor aserviţi, în scopul întăririi propriilor poziţii. Deoarece orice cetăţean din stratul social inferior, care încearcă să coopereze cu egalii săi, va fi nu numai înşelat de aceştia, care au de câştigat prin această strategie, dar şi pedepsit de patron, relaţiile de neîncredere şi concurenţă între cetăţeni formează un echilibru social stabil. Acest echilibru este întărit de experienţa istorică din această regiune şi de valori morale cum ar fi apărarea onoarei în lupta cu celelalte familii. Cetăţenii sunt mai puţin interesaţi de problemele publice, au o atitudine fatalistă, de resemnare în faţa lor şi încearcă să înşele autorităţile, care sunt percepute ca duşmănoase. Chemările la o ordine asigurată de o mână de fier se aud mai des decît în nord, iar Biserica Catolică este mai puternică.
Aceste tipuri de relaţii sociale sunt neaşteptat de stabile, ele fiind identificate, în nordul şi, respectiv, în sudul Italiei, ca fiind relativ constante în ultimul mileniu, adică începând cu sec. XI, când în nord s-au dezvoltat comunele, iar în sud a apărut un regat normand. Potrivit datelor istorice de care dispunem, tendinţele societăţii din nord spre relaţii orizontale şi a celei din sud spre relaţii verticale au rămas constante cel puţin de-a lungul ultimului mileniu, în ciuda unor importanţi factori perturbatori externi.
Cu toate că pentru România nu există un studiu atât de amănunţit al problemelor sociale, considerăm totuşi că rezultatele studiului din Italia ar trebui să ne preocupe. O evaluare a situaţiei din România este, totuşi, posibilă. Evaluările care plasează societatea românească în categoria nedorită abundă în eseistica românească, de la observarea atomizării societăţii româneşti şi descrierea modelului identitar românesc realizată de Dl. Patapievici în 1990, până la caracterizarea lipsită de menajamente realizată de Traian Ungureanu. De asemenea, informaţiile publice pe care le avem despre preferinţele politice şi structurile economice care există în România indică o orientare hotărâtă a societăţii româneşti către echilibrul neplăcut al societăţilor de al doilea tip, bazate pe relaţii sociale verticale. Din câte ştim, atât din rezultatele alegerilor, cât şi din sondajele de opinie, majoritatea românilor pun grupul – în cazul acesta naţiunea – deasupra individului, au încredere în instituţiile autoritare, precum armata şi biserica, şi nu au încredere în instituţiile democratice, precum parlamentul. Mitul salvatorului este răspândit şi influenţează hotărîtor politica românească, după cum observă Dl. Patapievici. Incapacitatea românilor de a-şi asigura o justiţie corectă ar putea fi explicată prin convingerile şi atitudinile nedemocratice ale acestora şi prin blocarea societăţii româneşti într-un echilibru stabil bazat pe relaţii sociale de dependenţă. Aceste convingeri pot bloca pe termen lung democratizarea şi apariţia unei economii de piaţă în România.
Această stare a societăţii se reflectă în economia românescă. În Occident se ştie de sute de ani că, într-o economie de piaţă liberă, agenţii economici aflaţi în competiţie trebuie să scadă preţul pe cât pot şi lucrează, din această cauză, în condiţii deseori destul de stresante. Pe de altă parte, monopolul generează profituri imense, corupţie şi abuz de putere. Totuşi, românii, mai mereu, consideră vinovaţi pentru sărăcia lor exact pe cei mai săraci şi mai greu încercaţi oameni, pe ţărani, care se află într-o competiţie sălbatică, având resurse limitate şi pământul divizat şi furat de comunişti. În acelaşi timp, majoritatea românilor susţin marile monopoluri, care cer preţuri imense pentru orice serviciu, de calitate oricât de proastă. Aşadar, românii susţin o soluţie socialistă, care nu are nici o şansă să funcţioneze, mai ales când aceste monopoluri mai sunt şi proprietate de stat, cum este de pildă Termoelectrica sau RATB-ul. Românii susţin angajarea unor resurse imense în apărarea acestor monopoluri, înlăturând astfel orice şansă de a avea o viaţă decentă, materială dar şi morală. Politicienii nu au putut refuza oferta electoratului: dânşii au acceptat cu destulă părere de rău controlul direct sau indirect al acestor monopoluri. Astfel au apărut monopoluri sau carteluri în comerţul angro cu produse alimentare şi, de asemenea, în controlul puţinelor spaţii comerciale din Bucureşti. În legătură cu acest subiect, este de menţionat faptul că prea mulţi români consideră încă negoţul o activitate neproductivă, parazitară. În fapt, nerespectând munca afaceriştilor, românii îşi dispreţuiesc şi propria muncă. Această atitudine se întoarce împotriva lor prin preţurile crescute pe care sunt nevoiţi să le plătească pentru bunuri şi servicii. Preţurile exagerate din România sunt cauzate direct de mediul de afaceri corupt din aceasta ţară, care este corupt în primul rând datorită dispreţului şi lipsei de interes a românilor pentru afaceri şi negustorie. Majoritatea afacerilor sunt controlate de monopolul socialist de stat, sau de mafie mai curând. Un stat care acceptă proprietatea privată şi libera circulaţie a capitalului şi persoanelor, care nu mai este totalitar, dar protejează monopoluri economice, creează o mafie dintre cele mai neplăcute.
În sfirşit, monopolul are şi consecinţe sociale şi politice grave.
• Sociale, prin faptul că monopolul vinde mai puţin şi la un preţ mai mare în comparaţie cu piaţa liberă, ceea ce generează sărăcie, iar oamenii nu mai au resursele necesare pentru ca să îndeplinească activităţi sociale şi economice. Pe de altă parte, monopolul angajează mai puţini oameni în procesul de producţie şi, ca urmare, vor fi mai mulţi şomeri şi oameni nepregătiţi profesional.
• Politice, deoarece el generează abuz de putere, oamenii fiind dependenţi de proprietarul monopolului, fie că e funcţionar de stat sau doar general de Securitate privatizat. Ei ajung să trăiască fără nici o speranţă, ca nişte cerşetori, care aşteaptă o salvare, o felie de salam, de la acest proprietar de monopol. Aceşti oameni vor fi lipsiţi de orice iniţiativă civică şi de idei economice sau politice constructive.
Aceasta sugerează un sistem feudal modern, sugestie întâmplător încurajată şi de aspectul localităţilor, murdar, neîntreţinut, inundat, plin de câini şi de rezultatele prezenţei acestora pe străzi. Acest sistem social afişează un mare gol social la mijloc, între masa sărăcită de cetăţeni analfabeţi politic şi vârfurile extrem de îmbogăţite ale unor politicieni analfabeţi, nu numai politic. În asemenea situaţie violenţele de stradă, lipsa oricăror valori morale, nu trebuie să surprindă pe nimeni. Faptul ca acest sistem nu se schimbă câtă vreme există comunitatea – care poate exista sau într-o tendinţă generală de primul tip, sau în una de al doilea tip – sau de tip oriental, sau de tip occidental – ar trebui să ne pună pe gânduri, fie că reuşim sau nu să găsim explicaţii logice, mai mult sau mai puţin convingătoare, ale acestui fenomen. De altfel, explicaţiile logice sunt destul de evidente: cine încearcă o schimbare calitativă este pedepsit rapid şi crud. Este pedepsit, în special şi în primul rând, tocmai de către cei care ar avea mai mult de câştigat din această schimbare, dar care nu înţeleg sensul schimbării şi se tem, poate pe bună dreptate, că n-ar face faţă acestei schimbări, deoarece un cetăţean trebuie să arate altfel decât un ţăran feudal. Altfel, un capitalism în care cetăţenii nu sunt capabili să-şi administreze economia şi să îşi convingă guvernul să acorde asistenţă socială consistentă, ar putea fi mai neplăcut, pentru unii, chiar decât un socialism bolnav şi corupt.
Pentru ca România să nu rămână blocată într-o societate şi economie de tip sicilian şi să se schimbe într-o societate şi economie de tip nord-italian, românii trebuie să fie educaţi civic.
Pornind de la cele expuse, propun organizarea, în România, a unui program în domeniul educaţiei, care să încurajeze oamenii să înţeleagă cum funcţionează cele două tipuri generale de societate şi să-i facă încrezători şi capabili de o schimbare raţională şi nonviolentă, în sens pozitiv, a regulilor care guvernează societatea românească.
În primul rând ar trebui avuţi în vedere tinerii între 14 şi 18 ani, din şcoli, organizaţi în câteva grupe mici, pentru ca programul să poată încuraja modificarea, cu riscuri minime, a relaţiilor sociale. Programul trebuie să explice tinerilor cum funcţionează economia, prin predarea legilor de bază ale economiei clasice, şi să demonstreze acest lucru în mod practic. Le-ar putea fi date sume mici de bani şi ar putea fi puşi în situaţia de a face schimburi, de a rezolva unele probleme economice simple şi practice: de a zugrăvi clasa, de a planta pomi fructiferi, pentru a fi încurajaţi să vadă cum poate fi organizată o asociaţie, ce probleme apar într-o activitate economică productivă, să înţeleagă de ce schimbul economic produce valoare, de ce monopolul distruge societatea, de ce încrederea totală într-un salvator atotputernic nu poate avea niciodată rezultatele pozitive aşteptate. Aceste lucruri simple trebuie prezentate mai întâi teoretic, dar trebuie şi trăite. Poate că un asemenea program, care ar începe în două-trei clase dintr-o şcoală generală, şi apoi s-ar extinde în cartier, ar putea să dea unele rezultate iniţiale.
În felul acesta, elevii vor putea deveni cetăţeni capabili să încurajeze formarea unei societăţi democratice, cu instituţii eficiente. Programul îşi va atinge scopul dacă va încuraja un număr suficient de mare de cetăţeni să îşi îndeplinească cu succes funcţia de control a instituţiilor statului pe plan local. Astfel, dacă aceştia ar reuşi să găsească mijloace legale şi eficiente pentru a determina poliţia, primăria şi, în cazul elevilor, cadrele didactice să îşi facă datoria conform legii şi să ţină seama de dorinţele cetăţenilor, îmbunătăţirea standardului de viaţă în zona respectivă ar fi semnificativă şi ar putea pune bazele unei îmbunătăţiri la nivel naţional. Elevii ar putea să înveţe să colaboreze între ei şi cu profesorii în scopul garantării ordinii din şcoală, dacă e nevoie şi cu implicarea poliţiei. Ei ar putea încerca să folosească mass-media pentru comunicarea cu societatea, şi vor descoperi structurile de interese din spatele acesteia şi efectele acestora asupra societăţii. Editarea unui ziar al şcolii le-ar arăta problemele cu care se confruntă jurnaliştii în lumea reală şi le-ar oferi şansa rezolvării practice a acestora în cazul ziarului lor. Vor analiza motivele pentru care sistemul de sănătate al statului funcţionează atât de prost şi vor putea formula propuneri pentru îmbunătăţirea situaţiei. Vor descoperi strategii politice care le vor permite să rezolve probleme pe care atitudinile învăţate de la părinţii lor nu au reuşit să le rezolve. În sfârşit, poate vor descoperi secretul cooperării sociale.
Pentru acest program este nevoie de cooperarea unor oameni care cunosc sistemul educaţional românesc şi de fonduri oricum mult mai mici decât cele alocate protejării legilor prin mijloace represive şi tentativelor de corectare a unor situaţii când este prea târziu.
Specialiştii în pedagogie ar fi de mare ajutor.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)